Urban

Să mergi cu autobuzul plin cu căştile in urechi.

99% din impresiile faţa de lumea din jur ni le facem vizual.

Acel 1 procent dacă îl acoperi cu muzică, oferi creierului timp să îţi ofere anumite gânduri. Le ştiţi şi voi… ce-ar fi dacă-uri. Ce-ar fi dacă as coborî aş lua 11-le şi de la gară primul tren. Sau ce-ar fi dacă aş avea ATV sau Enduro. Creierul începe să-ti hrănească imagini cu case dărâmate pe culmi pustii invadate de forţa naturii. De un drum drept lung, si toţi prietenii tai langa tine pe motor, plecând către unde vrei tu.

Şi cobori. Subconştientul are sentimentul acela de satisfacţie, pentru ca în urban, majoritatea viselor le ai în autobuz. Cu căşti în urechi. Sentimentul de siguranţa pe care ţi-l oferă lipsa poluării fonice nu ţi-l poate lua decât controlorul, entitate despre care nu vom discuta. În schimb, când cobori, sevrajul acestor ganduri te convinge că trebuie sa faci ceva.

Iţi promiţi că pleci odata şi odată, că renunţi la lucru la parinţi la prieteni si pleci, dar mult mai frumos e oraşul.

Oraşul mizer în care te-ai născut. Poluarea fonică te atrage. Te ascunzi în muzică doar ca să te arunci din nou în zgomot. Şi ce contrast. Şi deşi nu realizezi, esti dependent de el. Eşti dependent de stres, de maşini, de baruri pline de fum cu muzica dată prea tare, de lucru, şcoala, fugă, oameni tâmpiţi, colegi, prieteni, fosti colegi, vechi prieteni, foste prietene. De câte ori ai plecat? De câte ori ai fugit înapoi pe motive de dor.

Ţi-e dor de mizerie. Pentru că tu ai scăpat de urban, şi eşti liber.

Dar n-ai cui să te lauzi.