Ultima smucire a iernii…

Azi m-am trezit la 10, spre a mă întâlni cu Rafa la poveşti in Papi. M-am gândit aiurea să-mi iau aparatul cu mine, că deh, n-am mai facut poze de secole. Cam dupa 2 ore, a venit brusc o furtună de zăpadă, care s-a depus într-un stat gros în mai puţin de 5 minute.

În toate aceste 5 minute, oamenii au privit zăpada ca pe un iad. Fugeau grăbiti să scape, să se ascundă. La minutul 2 prima ambulanţa îşi făcea loc printre maşini, în încă 20 de secunde suna alarma pompierilor… lumea se înghesuia să ajungă sub protecţia tavanului staţiei de autobuz. Bătrânii fugeau mai rău ca-n 89′, mamele îşi smulgeau copiii să se grăbească, coşuri de Billa abandonate în faţa magazinului, “şoferii” lor alergând spre maşini sau fugind spre casă. Câinii lătrau disperaţi, maşina poliţiei trecea si ea cu alarma pornită. Mai frig şi mai frig, îţi curg lacrimile si ingheaţă înainte să ajungă la buze, amarul lor se amestecă cu dulceaţa fulgilor de gheaţă, simţi pentru o secundă ceva dar sentimentul trece atât de repede şi frigul… parcă….dar…..

…în al 4-lea minut, totul era pustiu. Vântul plângea cu cristale. Cele mai mari pe care le-am văzut în mult timp. Imaginaţi-vă un freeze frame. Imaginaţi-vă oprind timpul, să va plimbaţi printr-o lume ingheţată, pustie (cam cum o să şi fie lumea în 1000 de ani, dar ce-mi pasă). Şi încet, să-i daţi drumul din nou, încet, încet…

…iar in al 5-lea,

primul om ieşit din viscol, işi făcea loc printre fulgi, uitănd de tot de iarnă.

Oamenii nu iubesc lucruri, ci idei.